Zilele trecute, in anumite circumstante, am stat de vorba cu trei fete care erau in anul II de facultate, treceau anul III. Dupa ce le-am intrebat cateva chestii pentru a ma dumeri daca puteam incepe o colaborare sau nu, desi nu erau deloc potrivite pentru ce cautam noi, una dintre ele a reactionat la dialogul nostru: "eu sunt convinsa ca dupa ce termin facultatea imi voi putea gasi de munca pentru ca am invatat si pot demonstra ca sunt capabila". o, da… fix pentru calitatile tale te va angaja, fetito. Fix pentru cat esti tu de capabila vei putea razbate in viata, nu pentru altceva. E ca o boala mentalitatea asta, insa nu una foarte grava. Trece netratata sau cu pastile in sapte zile. E ca raceala. Cand scapi de ea, nu-ti poti da seama ce te-a lovit. Realitatea. Eu am refuzat pastilele, dar din pacate, tot mi-a trecut. Am fost obligata sa inteleg si am gasit puterea sa o fac, insa nu pot accepta, inca nu…
Ieri l-am injurat pe unu. M-o fi auzit sau nu, a fost suficient cat sa-mi inventeze povesti de amantlac cu sefi, patroni…Ma doare fix in cot, insa mi-e o scarba….
Pot sa inteleg ca s-au dus draq prieteniile de altadata, ca e greu sa-ti gasesti timp pentru toti si toate, pot sa inteleg ca tii atat de mult la o persoana incat te lasi terfelit prin toate gunoaiele pentru atentia lui, ca ai prioritati pe care esti nevoit sa ti le urmezi, ca faci orice pentru bani, pentru putere, pentru independenta. Insa toate astea sunt lucruri pe care desi in sinea mea le inteleg, le consider umane, nu le pot accepta, si, prin urmare, nu pot trece peste ele. Atunci incep sa reactionez, sa distrug persoanele care se dau prietene, sa condam impotenta de a-ti gestiona cumpatat timpul si actiunile, sa fiu dura cu fragilitatea si vulnerabilitatea celor care se lasa calcati in picioare si care mi se confeseaza cu toate ca-mi stiu pozitia, sa-i dau draq pe toti…
E greu. Si asta e doar inceputul.
Inteleg. Dar nu pot accepta.